Teatrul religios nu este o miscare noua, un curent modern, o inventie a bisericii evanghelice. Este la fel de inaintat in varsta ca teatrul secular, cu mult mai in varsta decat literatura si probabil la fel de in varsta ca insasi religia. Teatrul clasic al grecilor s-a dezvoltat din inchinarea lor; dansurile tribale ale africanilor sunt cu siguranta o forma de teatru religios etc.

Biserica Crestina dimpotriva, a avut o atitudine aspra fata de teatru. Probabil din cauza ca arenele romane in care aveau loc spectacole, au fost totodata scena pe care au fost martirizati cei mai multi crestini. Iar aceste doua lucruri au fost mereu asociate in mintea crestinilor.

In Anglia teatrul a fost exclus din biserica in timpul Reformei. In ciuda acestui fapt cateva grupuri au reusit sa mentina teatrul in viata in timpul domniei reginei Elisabeta. La Rufford Old Hall se poate vedea o copie a unui testament, in care cel care la scris isi exprima dorinta de asi lasa costumele si recuzita teatrului religios a carui director era, fiului sau. Iar daca acesta nu le dorea ele sa fie date uniu tanar actor pe nume William Shakespeare. Succesul pe care teatrul elizabetan la cunoscut s-a datorat inceputului sau ca teatru religios.

Mai tarziu,Oliver Cromwell a fost cel care a dat o alta fata teatrului,distrugandu-i orice urma de spiritualitate. Este greu de zis cine a fost cel care a pierdut aici: teatrul sau biserica.

Dar din toti oamenii, Ibsen a fost cel care a reintrodus teatrul in biserica. A fost foarte contestat de liderii religiosi ai acelor vremuri, dar totusi el a readus teatrul la vechea lui pozitie, ca fiind una dintre cele mai mari intre Arte, prin faptul ca I-a redat spiritualitatea. Multe din piesele lui au caracter religios, iar cele doua capodopere ale lui “Brandt” si “Peer Gynt” vorbesc fara ocolis despre Dumnezeu si omenire cu o sinceritate ce socheaza, lucru visat de multi timp de generatii.

Una dintre capodoperele lui George Bernard  Shaw, cel mai mare discipol al lui Ibsen, este o piesa religoasa, inchinata Ioanei din Arc (1920).

In 1928 teatrul s-a reintors in biserica cu piesa lui Masefield, “Venirea lui Cristos”, prezentata la Canterbury. A fost prima piesa de teatru religios prezentata intr-o catedrala engleza de la Reforma .

In 1929 “Societatea de teatru religios “ a Marii Britanii a luat fiinta pt.

A echipa grupurile de teatru din biserici cu scenarii, sfaturi si pregatire.

Teatrul, ca si celelalte domenii din Arta, are de oferit ceva de o imensa valoare religiei. Una fara cealalta tinde sa se ofileasaca si sa nu fie atat de eficace in ceea ce are de spus. Dar ele pot colabora impreuna doar ca parteneri si nu ca stapan si sclav. Intr-o piesa de teatru ca si intr-o predica trebuie sa se observe inspiratia divina. Cu toate aceste, nu poti categorisi o piesa de teatru ca fiind inspirata sau religioasa prin faptul ca este pioasa…In cazul acesta teatrul isi pierde cel mai pretios dar, acela de a fi spontan.

Atunci cand se urmareste o piesa de teatru religos intrebarea nu ar trebui sa fie:”Care este mesajul?”, ci mai degraba “Da aceasta piesa viata, viata din abundenta ?!” 

Muzica a fost de multa vreme acceptata ca si un ingredient standard in inchinarea noastra. De asemenea si arta vizuala a ocupat un loc de cinste in biserica . Vitraliile istoriseau Biblia celor ce nu putea sa citeasca; portretele sfintilor aminteau de marii crestini dinaintea noastra…

Dar ce s-a intamplat cu teatrul ? De ce ca si biserica ne relatam atat de sarac la acest domeniu ? De ce ne este asa de frica ?

Muzica,poezia,pictura,arhitectura,sculptura nu au un efect imediat, pe cand o piesa de teatru in care sunt implicati oameni in miscare,interactionand unii cu altii poate avea efecte imediate  si neasteptate asupra publicului. Probabil ca de aceeasta spontanietate ne este frica noua in biserica. Sau poate din cauza ca unele personaje reflecta foarte bine problemele cu care noi insine ne confruntam.

Cred ca acest lucru la facut pe Isus sa vorbeasca in pilde. Bineinteles ca principiile gasite in pilde sunt foarte importante dar de fapt ceea ce ne amintim noi cel mai bine este povestirea in sine. Observam ca majoritatea pildelor nu au la sfarsit o explicatie ; finalul este deschis astfel ca fiecare din noi sa poata medita si aplica intr-un fel sau altul invatatura la propria persoana.

Din acest motiv teatrul ne poate speria. In diferite contexte el aduce slabiciunile, conflictele,pasiunile noastre la suprafata. Iar noi preferam sa plecam de la biserica inconjurati de o aura stralucitoare si nu constientizati de ceea ce suntem cu adevarat. Teatrul ne poate aminti ca religia nu este ca aceele trenuri:”Circula doar Duminica sau in sarbatorile legale”.

Teatrul are mult de a face cu relatiile interumane. Are o mare putere de a invata, la fel ca si pildele Domnului Isus si de aceea cred ca isi are locul in biserica. Teatrul poate aduce la suprafata talente ascunse ale anumitor persoane. Soricelul de pe ultima banca devine dintr-odata o alta persoana cand este provocat sa participe la o repetitie.

Este o oportunitate unica de a aduce necredinciosi in biserica, oameni care nu ar veni la un simplu serviciu religios. Este totodata o oportunitate pt. ecumenism.

Teatrul in biserica poate avea un rol in trezirea constiintei publicului dar in acelasi timp si a actorilor. In felul acesta putem spune ca teatrul este o extensie a inchinarii noastre. Dupa cum am zis,el isi are radacinile in biserica si cred si cred ca daca nu ar fi existat Biserica nu ar fi existat nici Teatrul National astazi.